Despre destinul si istoria Romanilor din Dreapta Tisei

Pentru a cunoaşte mai bine ceea ce a fost în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ceea ce este astăzi Dincolo de Tisa, trebuie să facem un excurs istoric minim, dar necesar.Izvoarele scrise referitoare la Maramureş sînt, îndeosebi, cele elaborate de cancelaria maghiară.Este vorba de vestitele diplome adunate şi publicate de Ioan Mihalyi de Apşa în Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, dar şi de cele publicate de György Petrovay, sau de lucrările genealogice ale lui Joódy Pál, Ioan cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu; la aceste lucrări documentare se adaugă lucrările istorice de referinţă pentru cunoaşterea istoriei Maramureşului: Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, M.N. Tomi, Maramureşul istoric în date ş.a.Toate aceste lucrări vin să contureze imaginea unui loc populat din vremuri străvechi, în ciuda unor condiţii de mediu şi de climă dintre cele mai aspre. Cercetările arheologice, destul de puţine şi nesistematice, certifică, totuşi, existenţa unor comunităţi umane care datează cel puţin de la sfîrşitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului. Făuritorii acestor vechi civilizaţii sînt, indubitabil, strămoşii noştri direcţi, traco-dacii, desigur cu influenţele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pămînturi (celţii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii ş.a.). Contribuţia acestor vechi popoare la formarea poporului şi a limbii române nu mai trebuie demonstrată, chiar dacă există "voci" ce vor să răstoarne concluzii istorico-lingvistice deja de notorietate şi probate ştiinţific, aşezînd în loc varii elucubraţii fără o susţinere cu adevărat ştiinţifică.Această populaţie stră-românească şi apoi românească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, fapt care s-a petrecut şi în Maramureş (cele cca 100 de aşezări de aici sînt aceleaşi şi pe aceleaşi amplasamente de la primele atestări documentare pînă azi!). Configuraţia specifică a acestei "ţări" a determinat şi o anume structură a ceea ce s-ar putea numi "civilizaţia maramureşeană"! Pornind de la limba vorbită (şi scrisă!) şi ale cărei trăsături (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pînă la casa şi bisericile din lemn, de la ocupaţiile şi uneltele tradiţionale şi specifice pînă la modul de hrănire, de la obiceiurile care păstrează pînă astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice îmbrăcînd azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc), toate acestea alcătuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus "civilizaţia maramureşeană".La anul 1199 Maramureşul este atestat ca "pădure regală", loc în care regele maghiar Emeric I a fost salvat de la moarte. Desigur că această menţiune nu este decît o ficţiune a cancelariei regale maghiare. Ungaria încă nu era capabilă a stăpîni şi administra aceste teritorii. Îi vor trebui aproape două veacuri pentru ca lucrurile să stea cu adevărat aşa. Pentru că abia la 1368 Maramureşul este numit "comitat", şi vor mai trece alţi ani buni pînă cînd, odată cu dispariţia de pe scena politică a voievozilor Sas şi Balc, să putem vorbi numai de comitatul maghiar ca instituţie a Maramureşului. Tocmai legat de plecarea lui Bogdan în Moldova (1359) se petrece - ar trebui spus că doar începe - fenomenul de aşezare/colonizare a ucrainenilor în Maramureşul de dincolo de Tisa, îndeosebi.Unii istorici susţin ideea că tocmai acum (1360) Teodor Koriatovici ar fi adus, în cele 300 de sate părăsite de oamenii lui Bogdan Întemeietorul, circa 40.000 de ucraineni!? Că lucrurile s-au petrecut acum sau mai tîrziu, este mai puţin relevant, dar rămîne prezenţa în sine a unei noi populaţii aici, fapt cu consecinţe etnice, lingvistice, politice şi religioase dintre cele mai evidente.Dacă în stînga Tisei ucrainenii au rămas să populeze o zonă restrînsă la Valea Ruscovei (satele Ruscova, Repedea şi Poienile de Sub Munte), la Rona de Sus şi la cîteva sate de pe Tisa (Lunca, Cîmpulung), în schimb în dreapta rîului ei au devenit, în secolele XV-XVI, majoritari, iar satele locuite de români s-au împuţinat în mod dramatic. Aşa a fost posibil ca la 1910, în întreg comitatul, la o populaţie de 357.705 locuitori, numai 23,63% să mai fie români, în vreme ce elementul ucrainean/rutean deţinea 44,59%! (dincoace de Tisa doar 13,2%). Aşa a fost posibil ca în 1916 Ion I.C. Brătianu să accepte, în tratatele semnate cu Antanta, cedarea Maramureşului de peste Tisa pentru că "e slav, nu românesc" (?).Faptul se va "împlini" atunci cînd, în vara lui 1920, se ordonă retragerea armatei române aflată deja pe Valea Neagovei. Guvernul cehoslovac a acceptat iniţial fixarea graniţei aici (România pierdea plasa Dolha), însă guvernul a renunţat la această poziţie cîştigată de la armatele maghiare şi ucrainene prin eroismul soldaţilor români. Schimbarea guvernului Vaida-Voevod cu guvernul Averescu a fost pretextul, cusut cu aţă albă, folosit de cehi pentru a cere respectarea hotărîrii marilor puteri privind fixarea graniţei pe Tisa. Şi aşa a rămas.Prăbuşirea Cehoslovaciei (1938-1939), formarea statului fantomă slovac şi apoi ocupaţia maghiaro-hortistă au dus la refacerea fostului comitat Maramureş. Dar victorioasa armată sovietică a impus şi peste Tisa politica hegemonică şi expansivă a Moscovei. Sprijinită de ucraineni, în frunte cu Ioan (Ivan) Odoviciuc, dorinţa sovieticilor de a ocupa întreg Maramureşul s-a izbit de opoziţia românilor în frunte cu Gavrilă Mihaiy Ştrifundă (febr. 1945). Aşa s-a putut păstra la trupul ţării măcar Maramureşul de la sud de Tisa.Presiunea constantă a ucrainenilor asupra populaţiei româneşti s-a regăsit şi în viaţa spirituală. Episcopia ortodoxă (apoi greco-catolică) de la Muncaci a fost "vîrful de lance" folosit pentru păstrarea aici a slavonismului, a influenţei şi dominaţiei ideologice ucrainene. Încercările românilor de a avea propriile lor instituţii religioase s-au izbit de opoziţia furibundă a Muncaciului, dar nu numai. Episcopiile catolice a Transilvaniei şi cea de la Eger s-au luptat, nu este o metaforă, pentru păstrarea sub controlul lor a Maramureşului. Tocmai în acest context trebuie să integrăm apariţia şi, mai ales, activitatea spirituală şi de editare de cărţi, a mănăstirilor de la Ieud (1364) şi Peri (1391).Nici după 1700, atunci când toţi maramureşenii au trecut la Unirea cu Roma, ei nu au putut avea propria episcopie, fiind subordonaţi până la 1856 Muncaciului, dar în această luptă s-a amestecat şi episcopul de la Hájdudorog (Ung)! Deci, abia prin înfiinţarea Episcopiei greco-catolice de la Gherla (1856), maramureşenii s-au eliberat de slavismul ucrainean.Tocmai pentru eliberarea spiritului şi pentru formarea conştiinţei naţionale s-a constituit Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş (1861), asociaţie privată patronată de biserica greco-catolică şi sprijinită de intelectualitatea românească. Aşa s-a putut înfiinţa la Sighet o Preparandie (şcoală pedagogică) şi un internat. Ele vor fi desfiinţate de maghiari, care nu vedeau cu ochi buni o instituţie ce promova românismul, chiar prin respectarea cadrului strîmt oferit de legislaţia naţionalistă maghiară.Pînă la 1900 românii de peste Tisa şi-au scăzut permanent ponderea în totalul populaţiei (la 1910 din totalul de 84.510 români numai 10.022 mai trăiau acolo; alte surse vorbesc de 15-20.000), ideea care trebuie să ne călăuzească mereu este aceea că şi acela este pămînt românesc! Asta nu va trebui să uităm în veci!Din păcate, cam asta au făcut românii care şi-au văzut visul cu ochii: ajunşi la împlinirea visului întregirii în România, au uitat aproape complet de fraţii lor rămaşi între alte hotare!Tocmai de aceea noi ştim astăzi atît de puţine lucruri despre viaţa lor!Aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, şi s-a "unit" cu Ucraina Sovietică (26 nov.1944) prin votul comitetelor populare (soviete), formate din indivizi care nu aveau nimic comun cu populaţia românească, cel puţin cu cea din Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Ocna Slatina şi Slatina, comune quasi-româneşti. Apoi s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare. Orice opoziţie (răscoala contra colectivizării din 1948 s-a soldat cu 21 de deportaţi, care au primit condamnări totalizând 427 ani!) era înăbuşită cu forţa (bătăi, închisoare, deportări în Siberia etc).Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentînd o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia.După prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%). Schimbarea regimului politic şi a structurii de stat au produs schimbări şi în viaţa românilor de peste Tisa. Mai întîi s-a putut reveni la denumirile româneşti ale localităţilor, chiar dacă procesul a fost lung şi dificil. Apoi s-a dezvoltat infrastructura localităţilor, s-au construit edificii publice şi private, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit, mai ales prin libertatea de a lucra şi în alte ţări.În satele româneşti există o bună structură şcolară (12 şcoli medii şi generale), biblioteci (31, este de arătat că fondul de carte românească este încă deficitar, în ciuda unor eforturi mai mult individuale, făcute de 15 ani încoace), cluburi sportive, stadioane, spitale (4), policlinici (4), asociaţii agricole ş.a.În plan spiritual, dincolo de miile de elevi şi de cei peste 40 de studenţi, românii şi-au constituit asociaţii culturale (Asociaţia George Coşbuc, condusă de I. Mihalca şi Gh. Opriş, Asociaţia Ioan Mihalyi de Apşa, condusă de V.Gh. Iovdii, Uniunea Dacia, condusă de I.M. Botoş, care cu Festivalul de artă populară a românilor din Transcarpatia a ajuns la ediţia a XIV-a), viaţa bisericească a cunoscut şi ea o înviorare după decenii de ateism şi prigoană spirituală. Aici se editează două ziare româneşti ("Apşa" şi "Maramureşenii"), s-au tipărit cărţi româneşti de către autori de peste Tisa, există televiziune prin cablu, o reţea privată de telefonie, reţea de magazine, de hoteluri şi restaurante etc.Pe lîngă legăturile cu fraţii din judeţul Maramureş, românii din Transcarpatia au legături cu ceilalţi români din Ucraina, dar şi cu alte instituţii şi organizaţii culturale din România, Serbia, Israel, Austria, Suedia ş.a. În acest context nu ar fi rău ca instituţiile culturale din România să acorde mai multă atenţie şi dragoste acestor fraţi care au o extraordinară vitalitate, care, trecînd prin situaţii istorice speciale, şi-au păstrat limba, obiceiurile, credinţa şi, ceea ce cred eu că este mai important, dragostea faţă de poporul de care aparţin.Cum sunt atîţia români împrăştiaţi prin lume, sînt destui aici, lîngă noi. Iar dacă ei n-au uitat că sînt români, nu trebuie nici noi să-i ignorăm, să-i judecăm sau să-i uităm! Sursa: http://clubmaramu.ablog.ro/2011-03-31/despre-destinul-si-istoria-romanilor-din-dreapta-tisei.html