marți, 12 aprilie 2011

Cum a fost ocupată Insula Şerpilor de Armata Sovietică

Momentul şi modul în care armata sovietică a ocupat Insula Şerpilor în luna august 1944 rămân în continuare un mister. Mai multe mărturii ale unor militari români indică sfârşitul lunii august, însă aceste mărturii nu cad de acord asupra datei exacte. Rămâne doar ca un studiu în arhivele din Rusia să aducă date noi care să indice momentul exact şi modul în care reprezentanţii autorităţilor române au fost evacuaţi – sau luaţi prizonieri. Cert este că ocuparea Insulei Şerpilor s-a produs concomitent cu ocuparea insulelor de la sud de braţul Chilia din Delta Dunării şi cu ocuparea de către sovietici a oraşului Sulina după 23 august 1944. Toate acţiunile Armatei Roşii au fost în strânsă legătură cu diplomaţia de la Moscova care îşi stabilise ca obiectiv înstăpânirea pe ieşirea la Marea Neagră de pe braţul Chilia. Volumul “Insula Şerpilor” scris de dr. Dominuţ Pădurean relatează pe larg ultimele momente în care cea mai mare insulă din Marea Neagră s-a aflat sub autoritate românească. Continuare: http://dosaresecrete.ro/cum-a-fost-ocupata-insula-serpilor-de-armata-sovietica-1137

S-a încheiat "Caravana culturală", Ediţia a II-a !!!

În perioada 18-24 martie 2011 a avut loc cea de-a doua ediție a Caravanei teatrului şi folclorului românesc la românii din Regiunea Odesa (Ucraina), proiect derulat de Institutul Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara Ţării, în parteneriat cu Asociaţia Naţional-Culturală a Românilor din regiunea Odesa „Basarabia“. Asemănător ediţiei de debut din luna Mai 2010, turneul a constat în susţinerea cu succes a şapte spectacole ale Teatrului "Colibri" din Craiova cu piesa Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă (regia: Todor Valov și Stefka Kyulieveva), în șase spații din regiune - casele de cultură din: 18 Martie - Kamâşovka (Hagi-Curda) – raionul Ismail; 19 Martie - Novoseliskoe (Satu Nou) – raionul Reni; 20 Martie - Staroselie (Frumuşica Veche) – raionul Sărata; 21 Martie - Krutoiarovka (Vădeni-Moldova) – raionul Cetatea Albă; 22 Martie - Borisoska (Borisăuca) – raionul Tatarbunar; 23 Martie - Dmitrovka (Dumitreşti) – raionul Chilia; 24 Martie - Utkonosovka (Erdek-Burnu) – raionul Ismail.


Caravana din acest an a cuprins, de asemenea, reprezentaţii de muzică şi dans popular românesc ale Ansamblului Folcloric "Dor Basarabean" din Erdek-Burnu (Utkonosovka) – raionul Ismail, unicul ansamblu-promotor al valorilor autohtone şi a culturii tradiţionale româneşti din Basarabia Istorică.După estimările Asociaţiei "Basarabia", în total cele 7 spectacole din 6 raioane sud-basarabene au fost vizionate de un public de 2200-2500 spectatori, sălile din căminele culturale de la ţară, fără încălzire şi adesea rămase în paragină, devenind neîncăpătoare pentru pasionaţii de teatru şi folclor românesc. Publicul-ţintă, constituit din copii şi adulţi, vorbitori de limbă română a apreciat pe meritate eforturile depuse de către artişti, dar şi de organizatorii turneului. În total, primele două ediţii ale Caravanei au fost apreciate de un public de peste 4000 de români/moldoveni din Sudul Basarabiei.


Să ne revedem cu bine la Anu' şi la Mulţi Ani!!!


Sursa: http://utkonosovka.blogspot.com/2011/04/s-incheiat-caravana-culturala-editia-ii.html

Sute de români nordbucovineni au comemorat 70 de ani de la masacrul sovietic de la Fântâna Albă

Luni, 04 Aprilie 2011 Fantana Alba, Nordul Bucovinei (Ucraina)/Romanian Global News La 1 aprilie 2011 în poiana Varniţei de la Fântâna Albă s-au adunat sute de români creştini pentru a aduce omagiu celor care fară de vină au fost răpiţi de gloanţele sovietice acum 70 de ani. Manifestările au început cu un Serviciu divin în limba română cansacrat sfinţirii Capeliţei Tuturor Sfinţilor, ridicate în memoria celor masacraţi de sovietici aici la 1 aprilie 1941, oficiat de către un sobor de circa 30 de preoţi în frunte cu ÎP Episcopul Miletie şi Protopopul de Hliboca Ioan Gorda, transmite corespondentul Romanian Global News din Cernauti. La monumentul „Victimelor evenimentelor tragice de la 1 aprilie 1941" şi crucile din apropiere au fost depuse coroane şi flori din partea ONG-urilor româneşti din regiune, din partea oficialităţilor locale, a satelor din împrejurime, Consulatului General al României din Cernăuţi, oaspeţilor şi oficialilor din România. Apoi au răsunat cuvinte pline de durere consacrate evenimentelor de grea pomină. În faţa lumii, alături de feţele bisericeşti, oficialităţi şi oaspeţi, a vorbit şi deputatul dr. Ion Popescu, preşedintele Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina", care a mulţumit tuturor celor ce şi-au adus aportul la ridicarea acestor monumente sufleteşti, celor care au sosit în această zi pentru ca împreună să se roage pentru mântuirea sufletelor celor ucisi fără vină, amintind despre evenimentele ce au precedat măcelului de acum 70 de ani, îndemnând poporul să menţină vie memoria celor masacraţi - pentru a nu permite în viitor repetarea unor asemenea tragedii a Neamului Nostru-Martir. Spre sfârşitul manifestării lumea s-a îndreptat spre crucile răzleţe risipite prin pădurea Varniţei şi pe lângă tulpinile copacilor ce înlocuiesc de vre-o şapte decenii „Crucea cea Sfântă de la căpătâi" a celor îngropaţi fără nici un semn, - pentru „a aprinde o lumănare, a împărţi pomană de suletul celor trecuţi prematur şi nevinovaţi în lumea celor drepţi..." Fie ca Bunul Dumnezeu să-i odihnească în linişte!


Sute de români nordbucovineni au comemorat 70 de ani de la masacrul sovietic de la Fântâna Albă

70 de ani de neuitare. 1 aprilie 1941: 3000 de romani erau macelariti de sovietici la Fantana Alba in Bucovina

Vineri, 01 Aprilie 2011 Fantana Alba, Nordul Bucovinei, Ucraina/Romanian Global News La începutul anului 1941, NKVD-ul sovietic a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei impusa de Tratatul Ribentrop-Molotov, în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de romani bucovineni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul. Câţiva, „mai norocoşi", au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. Astazi 1 aprilie 2011, la orele 11.00, în incinta Mănăstirii Putna din judeţul Suceava, are loc ceremonia de sfinţire a troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă. Construcţia troiţei a fost realizată la iniţiativa Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României. La acest eveniment participa sute de romani precum si Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Eugen Tomac, secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, membri ai Parlamentului României, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi supravieţuitori ai tragediei din 1941. Sunt prezenti romani din Basarabia si Nordul Bucovinei care nu au uitat tragedia ocupatiei sovietice. Dincolo de frontiera, in Nordul Bucovinei, la Fântâna Albă, alte sute de romani bucovineni sunt prezenti sa comemoreze chiar la locul crimei savarsite de regimul comunist sovietic, moartea bunicilor si rudelor care au cazut secerati barbar de gloantele sovietice. La manifestare sunt prezenti deputatul roman din Rada ucrainiana, Ion Popescu, preoti, si alti reprezentanti ai comunitatii romanesti. Documentar: In 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zoneleHliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi. Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare. Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România. La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia. A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare.La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia. Masacrul La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul. Câţiva, „mai norocoşi", au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. O listă parţială a victimelor identificate ulterior :  Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.  Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.  Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.  Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.  Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.  Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.  Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii. O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (născut în 1925, acum profesor de liceu pensionar), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite", publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru", un „genocid", şi un „măcel". După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Între 1940-1941, din cauza emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, din cei peste 250.000 de români din Oblastul Cernăuţi au mai rămas doar 192.000. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic. Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii '90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în Tara Mama. Sursa: http://www.rgnpress.ro/categorii/eveniment/1212-70-de-ani-de-neuitare-1-aprilie-1941-3000-de-romani-erau-macelariti-de-sovietici-la-fantana-alba-in-bucovina.html#Scene_1

Despre destinul si istoria Romanilor din Dreapta Tisei

Pentru a cunoaşte mai bine ceea ce a fost în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ceea ce este astăzi Dincolo de Tisa, trebuie să facem un excurs istoric minim, dar necesar.Izvoarele scrise referitoare la Maramureş sînt, îndeosebi, cele elaborate de cancelaria maghiară.Este vorba de vestitele diplome adunate şi publicate de Ioan Mihalyi de Apşa în Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, dar şi de cele publicate de György Petrovay, sau de lucrările genealogice ale lui Joódy Pál, Ioan cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu; la aceste lucrări documentare se adaugă lucrările istorice de referinţă pentru cunoaşterea istoriei Maramureşului: Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, M.N. Tomi, Maramureşul istoric în date ş.a.Toate aceste lucrări vin să contureze imaginea unui loc populat din vremuri străvechi, în ciuda unor condiţii de mediu şi de climă dintre cele mai aspre. Cercetările arheologice, destul de puţine şi nesistematice, certifică, totuşi, existenţa unor comunităţi umane care datează cel puţin de la sfîrşitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului. Făuritorii acestor vechi civilizaţii sînt, indubitabil, strămoşii noştri direcţi, traco-dacii, desigur cu influenţele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pămînturi (celţii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii ş.a.). Contribuţia acestor vechi popoare la formarea poporului şi a limbii române nu mai trebuie demonstrată, chiar dacă există "voci" ce vor să răstoarne concluzii istorico-lingvistice deja de notorietate şi probate ştiinţific, aşezînd în loc varii elucubraţii fără o susţinere cu adevărat ştiinţifică.Această populaţie stră-românească şi apoi românească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, fapt care s-a petrecut şi în Maramureş (cele cca 100 de aşezări de aici sînt aceleaşi şi pe aceleaşi amplasamente de la primele atestări documentare pînă azi!). Configuraţia specifică a acestei "ţări" a determinat şi o anume structură a ceea ce s-ar putea numi "civilizaţia maramureşeană"! Pornind de la limba vorbită (şi scrisă!) şi ale cărei trăsături (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pînă la casa şi bisericile din lemn, de la ocupaţiile şi uneltele tradiţionale şi specifice pînă la modul de hrănire, de la obiceiurile care păstrează pînă astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice îmbrăcînd azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc), toate acestea alcătuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus "civilizaţia maramureşeană".La anul 1199 Maramureşul este atestat ca "pădure regală", loc în care regele maghiar Emeric I a fost salvat de la moarte. Desigur că această menţiune nu este decît o ficţiune a cancelariei regale maghiare. Ungaria încă nu era capabilă a stăpîni şi administra aceste teritorii. Îi vor trebui aproape două veacuri pentru ca lucrurile să stea cu adevărat aşa. Pentru că abia la 1368 Maramureşul este numit "comitat", şi vor mai trece alţi ani buni pînă cînd, odată cu dispariţia de pe scena politică a voievozilor Sas şi Balc, să putem vorbi numai de comitatul maghiar ca instituţie a Maramureşului. Tocmai legat de plecarea lui Bogdan în Moldova (1359) se petrece - ar trebui spus că doar începe - fenomenul de aşezare/colonizare a ucrainenilor în Maramureşul de dincolo de Tisa, îndeosebi.Unii istorici susţin ideea că tocmai acum (1360) Teodor Koriatovici ar fi adus, în cele 300 de sate părăsite de oamenii lui Bogdan Întemeietorul, circa 40.000 de ucraineni!? Că lucrurile s-au petrecut acum sau mai tîrziu, este mai puţin relevant, dar rămîne prezenţa în sine a unei noi populaţii aici, fapt cu consecinţe etnice, lingvistice, politice şi religioase dintre cele mai evidente.Dacă în stînga Tisei ucrainenii au rămas să populeze o zonă restrînsă la Valea Ruscovei (satele Ruscova, Repedea şi Poienile de Sub Munte), la Rona de Sus şi la cîteva sate de pe Tisa (Lunca, Cîmpulung), în schimb în dreapta rîului ei au devenit, în secolele XV-XVI, majoritari, iar satele locuite de români s-au împuţinat în mod dramatic. Aşa a fost posibil ca la 1910, în întreg comitatul, la o populaţie de 357.705 locuitori, numai 23,63% să mai fie români, în vreme ce elementul ucrainean/rutean deţinea 44,59%! (dincoace de Tisa doar 13,2%). Aşa a fost posibil ca în 1916 Ion I.C. Brătianu să accepte, în tratatele semnate cu Antanta, cedarea Maramureşului de peste Tisa pentru că "e slav, nu românesc" (?).Faptul se va "împlini" atunci cînd, în vara lui 1920, se ordonă retragerea armatei române aflată deja pe Valea Neagovei. Guvernul cehoslovac a acceptat iniţial fixarea graniţei aici (România pierdea plasa Dolha), însă guvernul a renunţat la această poziţie cîştigată de la armatele maghiare şi ucrainene prin eroismul soldaţilor români. Schimbarea guvernului Vaida-Voevod cu guvernul Averescu a fost pretextul, cusut cu aţă albă, folosit de cehi pentru a cere respectarea hotărîrii marilor puteri privind fixarea graniţei pe Tisa. Şi aşa a rămas.Prăbuşirea Cehoslovaciei (1938-1939), formarea statului fantomă slovac şi apoi ocupaţia maghiaro-hortistă au dus la refacerea fostului comitat Maramureş. Dar victorioasa armată sovietică a impus şi peste Tisa politica hegemonică şi expansivă a Moscovei. Sprijinită de ucraineni, în frunte cu Ioan (Ivan) Odoviciuc, dorinţa sovieticilor de a ocupa întreg Maramureşul s-a izbit de opoziţia românilor în frunte cu Gavrilă Mihaiy Ştrifundă (febr. 1945). Aşa s-a putut păstra la trupul ţării măcar Maramureşul de la sud de Tisa.Presiunea constantă a ucrainenilor asupra populaţiei româneşti s-a regăsit şi în viaţa spirituală. Episcopia ortodoxă (apoi greco-catolică) de la Muncaci a fost "vîrful de lance" folosit pentru păstrarea aici a slavonismului, a influenţei şi dominaţiei ideologice ucrainene. Încercările românilor de a avea propriile lor instituţii religioase s-au izbit de opoziţia furibundă a Muncaciului, dar nu numai. Episcopiile catolice a Transilvaniei şi cea de la Eger s-au luptat, nu este o metaforă, pentru păstrarea sub controlul lor a Maramureşului. Tocmai în acest context trebuie să integrăm apariţia şi, mai ales, activitatea spirituală şi de editare de cărţi, a mănăstirilor de la Ieud (1364) şi Peri (1391).Nici după 1700, atunci când toţi maramureşenii au trecut la Unirea cu Roma, ei nu au putut avea propria episcopie, fiind subordonaţi până la 1856 Muncaciului, dar în această luptă s-a amestecat şi episcopul de la Hájdudorog (Ung)! Deci, abia prin înfiinţarea Episcopiei greco-catolice de la Gherla (1856), maramureşenii s-au eliberat de slavismul ucrainean.Tocmai pentru eliberarea spiritului şi pentru formarea conştiinţei naţionale s-a constituit Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş (1861), asociaţie privată patronată de biserica greco-catolică şi sprijinită de intelectualitatea românească. Aşa s-a putut înfiinţa la Sighet o Preparandie (şcoală pedagogică) şi un internat. Ele vor fi desfiinţate de maghiari, care nu vedeau cu ochi buni o instituţie ce promova românismul, chiar prin respectarea cadrului strîmt oferit de legislaţia naţionalistă maghiară.Pînă la 1900 românii de peste Tisa şi-au scăzut permanent ponderea în totalul populaţiei (la 1910 din totalul de 84.510 români numai 10.022 mai trăiau acolo; alte surse vorbesc de 15-20.000), ideea care trebuie să ne călăuzească mereu este aceea că şi acela este pămînt românesc! Asta nu va trebui să uităm în veci!Din păcate, cam asta au făcut românii care şi-au văzut visul cu ochii: ajunşi la împlinirea visului întregirii în România, au uitat aproape complet de fraţii lor rămaşi între alte hotare!Tocmai de aceea noi ştim astăzi atît de puţine lucruri despre viaţa lor!Aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, şi s-a "unit" cu Ucraina Sovietică (26 nov.1944) prin votul comitetelor populare (soviete), formate din indivizi care nu aveau nimic comun cu populaţia românească, cel puţin cu cea din Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Ocna Slatina şi Slatina, comune quasi-româneşti. Apoi s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare. Orice opoziţie (răscoala contra colectivizării din 1948 s-a soldat cu 21 de deportaţi, care au primit condamnări totalizând 427 ani!) era înăbuşită cu forţa (bătăi, închisoare, deportări în Siberia etc).Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentînd o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia.După prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%). Schimbarea regimului politic şi a structurii de stat au produs schimbări şi în viaţa românilor de peste Tisa. Mai întîi s-a putut reveni la denumirile româneşti ale localităţilor, chiar dacă procesul a fost lung şi dificil. Apoi s-a dezvoltat infrastructura localităţilor, s-au construit edificii publice şi private, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit, mai ales prin libertatea de a lucra şi în alte ţări.În satele româneşti există o bună structură şcolară (12 şcoli medii şi generale), biblioteci (31, este de arătat că fondul de carte românească este încă deficitar, în ciuda unor eforturi mai mult individuale, făcute de 15 ani încoace), cluburi sportive, stadioane, spitale (4), policlinici (4), asociaţii agricole ş.a.În plan spiritual, dincolo de miile de elevi şi de cei peste 40 de studenţi, românii şi-au constituit asociaţii culturale (Asociaţia George Coşbuc, condusă de I. Mihalca şi Gh. Opriş, Asociaţia Ioan Mihalyi de Apşa, condusă de V.Gh. Iovdii, Uniunea Dacia, condusă de I.M. Botoş, care cu Festivalul de artă populară a românilor din Transcarpatia a ajuns la ediţia a XIV-a), viaţa bisericească a cunoscut şi ea o înviorare după decenii de ateism şi prigoană spirituală. Aici se editează două ziare româneşti ("Apşa" şi "Maramureşenii"), s-au tipărit cărţi româneşti de către autori de peste Tisa, există televiziune prin cablu, o reţea privată de telefonie, reţea de magazine, de hoteluri şi restaurante etc.Pe lîngă legăturile cu fraţii din judeţul Maramureş, românii din Transcarpatia au legături cu ceilalţi români din Ucraina, dar şi cu alte instituţii şi organizaţii culturale din România, Serbia, Israel, Austria, Suedia ş.a. În acest context nu ar fi rău ca instituţiile culturale din România să acorde mai multă atenţie şi dragoste acestor fraţi care au o extraordinară vitalitate, care, trecînd prin situaţii istorice speciale, şi-au păstrat limba, obiceiurile, credinţa şi, ceea ce cred eu că este mai important, dragostea faţă de poporul de care aparţin.Cum sunt atîţia români împrăştiaţi prin lume, sînt destui aici, lîngă noi. Iar dacă ei n-au uitat că sînt români, nu trebuie nici noi să-i ignorăm, să-i judecăm sau să-i uităm! Sursa: http://clubmaramu.ablog.ro/2011-03-31/despre-destinul-si-istoria-romanilor-din-dreapta-tisei.html